Inceputul adevarat (ala nou)

De aici incolo totul va fi nou. Nou nout, ca un bebelus. Ceea ce este, de fapt acest blog. Un bebelus clona a celui vechi. Sper ca celor care urmareau posturile acolo, sa le placa si de bebelusul meu cel nou.








Lectura placuta...

Nostalgii de vara

Iti mai aduci aminte cum erai cand aveai 5 ani? Dar cand aveai 8 ani?
Am trecut astazi pe langa casa in care am stat cand eram mic. Casa in care am crescut si in care mi-am petrecut tot timpul pana la 14 ani. Imi vin in minte amintiri atat de proaspete, dar totusi atat de indepartate despre vremurile acelea... Sun atat de batran? 26 de ani inseamna o varsta la care deja iti aduci aminte cu nostalgie de vremurile in care nu aveai nici un fel de griji si nimic in lumea asta nu te putea atinge? Banuiesc ca da... casa arata la fel, bine cu cateva modificari de aspect, dar casa in sine e aceeasi, casa in curtea careia ma jucam cu prietenii de la vremea aceea de-a hotii si vardistii, sau fotbal sau de-a Power Rangers cand eram un pic mai mari; nu mai stiu nimic despre niciunul. E locul in care nimic nu ma putea opri, nici macar doamna Popovici care avea ceva impotriva faptului ca noi ne jucam in curte, nici acum n-am inteles de ce. E locul in care la varsta de 6 ani m-am jucat de-a mama si de-a tata prima data cu o fata pe nume Roxana cred, n-am mai vazut-o de atunci (doamne ce prost eram). E locul in care am pierdut primul meu joc de LEGO si pentru care am plans o zi intreaga. E locul in care ma furisam in pivnita incercand sa-l sperii pe Nunu (bunicul meu) cand venea de la piata.
De atunci viata mea s-a schimbat. Am inceput liceul, apoi facultatea, am devenit mai matur pe masura ce timpul a trecut peste mine, cu bune si cu rele, am inceput sa lucrez, cred ca una peste alta sunt un om responsabil. Cu toate astea, o parte din mine, nu stiu cat de mica sau mare este, isi doreste enorm de mult sa fie din nou la acea varsta la care poti spune „era piua, n-ai voie sa-mi faci nimic”, varsta la care problemele tale cele mai grave sunt ca nu stii unde-ai pus masina cea noua pe care ai primit-o de Craciun sau ca unul dinte copii te-a facut „pitic” astazi la scoala.
Nu stiu ce s-a intamplat cu copilul acela, nu stiu exact cand el a trecut in planul secund, locul lui fiind luat de omul care sunt acum. Poate s-a intamplat cand m-am indragostit prima data si am fost refuzat cu raceala, sau poate cand am avut de infruntat prima situatie cu adevarat infricosatoare din viata (dar despre asta alta data), sau poate cand a murit omul la care am tinut cel mai mult in afara de parinti... sau poate, poate ca au fost toate astea la un loc, poate ca fiecare situatie a adus partea sa de maturitate cu ea si mi-a lasat-o in brate spunandu-mi „descurca-te, nu mai esti copil”.
Pe masura ce m-am maturizat am aflat ce inseamna sa iubesti, am aflat ce inseamna sa suferi din dragoste, am aflat ce inseamna sa suferi din prostie, am aflat ce inseamna sa fii iubit (cred ca este tot ce-ti poti dori mai bun de la viata – ca cineva sa te iubeasca din tot sufletul).

Am aflat si lucruri mai urate, am aflat ca oamenii sunt in principiu rai si ca nimeni nu te ajuta doar pentru ca ai nevoie de ajutor, daca ei nu castiga nimic, nu vor ridica un deget; am aflat ca aparentele conteaza mult mai mult decat ar trebui si asta pentru ca nimeni nu se chinuie sa treaca dincolo de ele; am aflat ca cei pe care credeai ca-i stii te pot surprinde si poti primi ajutor de la cine nu te asteptai, iar cei care credeai ca-ti sunt prieteni nu stiu cum sa scape mai repede; am aflat ca viata nu e numai lapte si miere, mai contine si pastilute amarui cu un gust foarte rau, dar care te fac mai puternic.

In sfarsit... nostalgii de vara, n-ai ce face, apar intotdeauna la timp si te rascolesc de fiecare data la fel de mult...

Specii... si alte specii

I-ai vazut pe cei care lucreaza toata ziua ca sa avem noi apa curenta, canalizare sau curent electric? Sunt sigur ca i-ai vazut. Sunt acea specie noua de bucurestean si anume „muncitorul sapator de santuri”. Dupa comportament, genuri muzicale si miros specia lor aduce usor cu o specie mai veche de bucurestean, „cocalarul” dar nu va lasati inselati, fac parte dintr-o specie cu totul noua. S-au dezvoltat cel mai mult acum, in preajma campaniei electorale, deoarece au fost scosi la produs (voturi, nu va ganditi la altceva) de catre edilii nostri mult iubiti.
Pot fi usor recunoscuti dupa costumul albastru sau rosu, cu una sau doua dungi verzi reflectorizante, care-i protejeaza probabil de orice posibil contact cu vreun miros de sapun sau deodorant.
Orice intalnire cu acestia nu se poate termina decat in doua feluri: ori in hohote de ras, ori cu un gust foarte amar gandindu-te „Doamne, in ce tara m-am nascut!”.
Ca nivel de inteligenta (IQ pentru cei care nu inteleg) sunt foarte aproape de cealalta categorie de oameni mai „speciali”, politistii. Am incercat sa-l intreb unul dintre cei care sapau un sant in fata blocului meu, pentru ce sapa. Raspunsul a venit atat de sincer incat m-a blocat. Omul sapa pentru ca asa i s-a spus.

- Bine, bine; dar la ce vrei sa ajungi?, l-am intrebat. Stii macar cat de adanc trebuie sa sapi?
Un raspuns la fel de sincer:
- Daca dau de ceva stiu ca trebuie sa ma opresc.

Bine macar ca stie asta, pentru ca am avut supriza sa constat ca unul dintre muncitorii angajati chiar de compania la care lucrez nu stia acest crampei de informatie, motiv pentru care am ramas fara curent electric vreo trei ore in ziua respectiva.
Acelasi interes major pentru munca pe care o presteaza am observat si la sefii acestora. Intrebandu-l pe cel care coordona sapaturile din fata blocului meu (care acum arata ca un castel medieval inconjurat de santuri) cand au de gand sa refaca ceea ce au spart, acesta mi-a rapsuns, foarte suparat ca am avut obraznicia sa-l deranjez din meditatie, ca nu e treaba lui, cai ei doar sapa si altii vin sa refaca. Foarte interesant. Foarte clar. Foarte logic. Nu-mi dau seama cum de nu m-am gandit singur la asta si am mai deranjat saracul om degeaba. Stiu de ce: pentru ca nu mi se pare normal ca cineva sa vina sa sape o groapa, acea groapa sa stea asa cel putin 2 zile pana vin cei care trebuie sa lucreze, iar apoi sa mai stea vreo saptamana pana cand vin cei care trebuie sa o acopere. Si mai ales pentru ca mi se parea ciudat ca omul statea mult prea linistit si m-am gandit sa nu se plictiseasca.
Cel mai bine se vad aceste minunate creaturi ale junglei bucurestene atunci cand sunt in habitatul natural. In pauza (care in general dureaza cel putin 3 ore) cu felia de salam in mana, cu maneaua rasunand din casetofonul de langa ei si cutia de bere in celalta mana. Atunci se simt in largul lor si pot intreprinde cea mai placuta activitate, observarea si comentarea aspectului doamnelor si domnisoarelor care trec pe langa ei. Incepand cu „ai venit sa ma vezi, papusa?” si terminand cu „pleci, dar tot la salamul meu te gandesti!”, acestia au tot felul de moduri prin care incearca sa agate orice femeie care trece prin zona. Si sunt neobositi (cand e vorba de agatat, ca altfel obosesc foarte repede), indiferent de cate ori sunt refuzati, ei stiu ca in urmatorul minut va mai trece una pe acolo si nu sunt descurajati de refuzurile primite.

Deocamdata opresc descrierea acestei specii aici, dar cercetarile continua si va voi tine la curent cu orice descoperiri.
Cu alta ocazie vom discuta si despre specia numita „politisti”, o evolutie sau involutie( inca nu e sigur, e o adaptare la mediu) a unei specii disparute „militienii”.

Cauta-i si daca descoperi comportamente sociale la ei sunt foarte curios sa le aflu, pentru ca eu n-am reusit sa gasesc inca o legatura intre acestia si societate.

Politica, bat-o vina

Ma aflam, inevitabil, in acelasi superb troleibuz 66, care daca ai norocul sa nimeresti ora care trebuie te poate duce in Paradis (la propriu, pentru ca sansele de supravietuire sunt foarte mici). Ma intorceam de la serviciu, era cam ora 7 seara. Linistit, imi admiram propria inspiratie de a pleca de la munca mai tarziu cu o ora, pentru ca astfel evitam o excursie “all expenses paid” spre Gradina Edenului Manelist Bucurestean.

La Bucur Obor se urca un domn mai in varsta, cu o sacosa cam rupcigoasa in mana si haine ieftine, dar curate si bine asortate. Dupa ce se aseaza pe locul pe care cu gratie i l-am oferit (aplaudati-ma, va rog) scoate din sacosa ceva portocaliu. Un pliant. Nu-mi dau seama ce este initial, dar curiozitatea nu ma lasa sa stau linistit pana cand nu aflu. Era un pliant de campanile al domnului Dan Cezar Ionescu, candidat PDL la primaria sectorului 2. In pliant, acesta i se adresa foarte personal si direct acestui batran, pentru ca observ cum i se lumineaza fata pe masura ce citeste. Vad cum increderea in acest om il face sa fie fericit ca si el observa mocirla in care suntem cu totii. Vad cum spiritul de OAIE se trezeste in el si deja este cu creierul spalat, apretat si indoctrinat, vad cum e pregatit de vot.

Nu pot sa ascund faptul ca am citit si eu pliantul odata cu batranelul si impresia pe care mi-a lasat-o este aceeasi cu cea pe care mi-o lasa un discurs coerent din partea lui Gheorghe Hagi. Adica: da, interesant, dar daca mi se intampla vreodata sa uit cat fac 2+2 n-o sa vin sa-l intreb pe el pentru ca nu sunt sigur ca stie. Singurul lucru de care sunt sigur este ca i-a fost scris discursul de catre niste specialisti in domeniu.
De fapt asta e impresia pe care mi-o lasa toate pliantele si scrisorile astea de campanie. Sunt scrise de echipe de experti in sociologie si psihologie si semnate de cine trebuie (catindatul).

Nu fac aici propaganda electorala. Ba chiar contrariul!

Tot ce te pot sfatui este, daca ai o gandire si o convingere politica, pastreaz-o, mergi cu ea si nu te lasa deviat de un pliant sau o reclama buna (ce, cumperi masina dupa reclama?).
Daca inca nu ai una, nici nu prea ai mari sanse sa ti-o creezi acum, pentru ca, cel putin la suprafata, toti sunt la fel. Nu stiu ce sa-ti spun sa faci ca sa treci de suprafata, poate doar sa-i intalnesti fata in fata si sa-i pui in situatia de de a renunta la masca electorala (dar asta e o utopie, stiu).

Nici macar nu stiu daca sa-ti spun sa te duci la vot. Toti spun ca daca nu votezi nu ajuti comunitatea, dar votand ca oaia o ajuti? Nu cred.
Ma mai gandesc ce ar fi cel mai bine sa fac, te las sa meditezi singur, poate-ti vine vreo idee...

Pana atunci, tine minte ca voturile nu se cumpara, ci se castiga.

NIMIC

Am de gand sa fac... nimic. Stau, pur si simplu si ma gandesc la cat de bine e sa nu fac nimic. N-am cum sa obosesc, n-am cum sa ma accidentez, n-am cum sa gresesc, pentru ca nu fac nimic. E extraordinar. Ceva mai indicat nici ca exista. Mare om inventatorul statului degeaba! Cred ca era un mare ganditor, un pasionat al meditatiei si un filosof de exceptie. Ma gandesc totusi, cum i-a venit ideea? De ce tocmai atunci si ce l-a condus spre aceasta inventie fara de care n-am putea trai?

Poate ca era obosit... Nu, pentru ca ar fi fost odihna si asta contravine insasi ideii de a nu face nimic.

Poate ca vroia sa demonstreze ceva cuiva... Nu, pentru ca asta ar fi insemnat ca de fapt facea ceva.

Poate ca il interesa chiar conceptul revolutionar si s-a gandit sa-l incerce... Nu, pentru ca daca era asa nu ar fi stat ci ar fi insemnat ca studiaza.

Stiu!

Poate ca era barbat! Asta e! Cum de nu m-am gandit pana acum?

Unui barbat nu-i trebuie motiv ca sa nu faca nimic. Pur si simplu e genetic intiparit in ADN-ul lui acest talent. Nu-i de mirare ca barbatii conduc lumea!

O femeie nu poate sa nu faca nimic. Nu in adevaratul sens al expresiei. Daca o femeie sta si nu face nimic, ori e suparata, ori vrea sa demonstreze ceva, ori incearca sa-si dea seama cum oare reusesc barbatii aceasta magie. Dar toate acestea sunt activitati, asa ca e doar o iluzie ca nu face nimic.
Nicio femeie niciodata nu va putea intelege profunzimea notiunii, multumirea interioara pe care o simte un barbat in acele momente. Tocmai de aceea te vor intreba intotdeauna de ce stai.

"

-De ce nu faci ceva?
-Pentru ca vreau sa stau. (asta o debusoleaza complet si incepe sa devina agresiva)

"

Dar noi stim baieti, ca de fapt vorbeste invidia. Ce n-ar da sa poata sta macar doua secunde atat de relaxate nefacand nimic. Dar pentru ele orice trebuie sa aiba scop, sens si insemnatate. Fara aceste atribute nu exista. O, dar exista; si este atat de placut, atat de relaxant, atat de... lipsit de insemnatate, de sens sau de scop incat te simti eliberat.

Stau in fotoliu si nu fac nimic. Simt o respiratie in ceafa care ma trezeste din nirvana.
Va las pe voi sa ghiciti cine poate fi...

Romania de azi, romania de maine (partea a doua)

Tin minte ca mergeam cu troleibuzul la serviciu. La Doamna Ghica se urca trei baieti cu varste in jur de 17-18 ani, imbracati foarte tipator si vorbind foarte tare. La un moment dat unul dintre ei scoate telefonul mobil si pune o manea setand sonorul la pozitia de maxim. Unul dintre ceilalti doi incepe sa faca niste miscari usor epileptice, in acelasi timp repetate periodic. Cel de-al treilea se prapadea de ras. Nimeni din acel troleibuz nu a spus nimic, desi destul de multi se uitau la ei cu suparare in priviri. Mai multi dintre tinerii care erau deja in troleibuz incepusera niste miscari dansante pe maneaua care s–ar fi auzit probabil si din afara. In acel moment mi-am dat seama ca, ori am imbatranit eu ca fat-frumos, cate 10 ani in fiecare an normal, ori schimbarile in mentalitatea si in ceea ce inseamna omul interesant au fost atat de importante si negative incat n-a mai ramas nimic din romanul care se uita la nesimtire fiindu-i lui jena pentru cel care n-a aflat inca manierele de baza.

Oare am devenit o tara de mancatori de seminte? Nu pot sa ies din casa fara sa dau de cate cineva care sa sparga seminte, ori la colt de strada, ori in mijloacele de transport in comun, oriunde. Samantarul este acum emblema nationala, taranul roman care-si rupe spinarea pentru a cultiva un ar de pamant a fost ingropat intr-un morman de coji de seminte. Semintele si manelele trebuie sa fie la ordinea zilei, daca vrei sa fii cool, daca vrei sa fii smecher.

Fratilor, hai sa facem o revolutie a bunului simt! Hai sa incercam macar sa nu ne lasam cotropiti de acesti sarmani inculti banali care au impresia ca astfel sunt mai interesanti si ca daca vor fi in stare sa raspunda la o singura intrebare cu mai mult decat “sa moara mama” isi vor pierde acest statut. Fac un apel la voi - cei care n-ati uitat ca unei femei i se deschide usa, nu i se da o palma peste ceafa, ca o intrebare se pune cu “va rog” si se incheie cu “multumesc”, ca unui batran i se vorbeste cu respect, nu este imbrancit pe strada – fac un apel la voi sa nu va lasati influentati de oribilul grotesc al manelismului romanesc pentru ca altfel suntem cu totii pierduti. Nu ne mai salveaza nimeni, poate doar Copilul Minune, desi ceva imi spune ca minunile lui s-au terminat de mult.

Romania de azi, romania de maine (partea intai)

Intr-o zi oarecare a unei saptamani oarecare, intr-un loc oarecare, mergeam cu troleibuzul asa cum fac in fiecare zi de acasa la munca si inapoi. Eram pe drumul de intoarcere, obosit si frustrat de faptul ca exact cand am terminat programul si trebuia sa plec spre casa mi s-a terminat bateria la telefon si nu mai puteam folosi castile din dotare pentru un miniconcert Taxi.

Ma urc in troleibuz, destul de liber de altfel pentru o zi de lucru, si sunt linistit pentru ca nimic nu pare sa-mi disturbe linistea la care tanjesc atat de mult. Impresia nu avea sa dureze prea mult, deoarece la urmatoarea statie se urca o fetita. Avea 14 ani, am dedus eu mai tarziu din conversatia pe care o purta la telefon si care, pe parcursul celor 45 de minute cat am folosit acelasi mijloc de transport s-a incheiat si a reinceput. Imbracata complet in negru, usor rotunjoara si fara ceva distinctiv. Nimic nu putea prevesti ce urma sa aflu la o privire mai atenta. Cred ca vorbea cu o prietena, pentru ca avea vocea aceea arhicunoscuta a pustoaicelor care incearca sa para suparate pe viata. Nu stiu despre ce era vorba initial in conversatie pentru ca nu am stat s-o urmaresc, dar am observat un impediment in vorbire de care parea foarte mandra si asta mi-a atras atentia. Spunea: “draga, nu vezfli ca nu ma maiintzflelege nimeni? O sffflla plec de-acasfflla. Nu ma pune sfflla vorbesffllc mai clar ca sfflltii ca abia mi-am pusff tcertcelul in limba!”. Atunci am observat ca avea un cercel in nas, vreo sapte impartite neuniform pe lobul urechii, unul trecut prin buza de jos si unul in spranceana. Alte locuri strapunse n-am observat si nici n-aveam de gand sa mi le imaginez.
Conversatia bineinteles ca a durat mult pe aceeasi tema, cu interludiul apelului catre unul dintre parinti si o usoara cearta cu acesta, concluzia fiind logica: “hai draga sa ne vedem la barul din colt la ora de geogra!”.

Am stat mult timp sa ma gandesc ce ar putea determina un copil sa recurga la asemenea gesturi. N-am gasit rapunsul, dar lucrul de care sunt sigur este ca nu stiu nici ce ar determina un om matur sa recurga la aceleasi gesturi disperate pentru a atrage atentia asupra sa.

Te-ai gandit vreodata ca atunci cand vorbesti s-ar putea sa ti se-ncurce cerceii prin gura? Sau ca daca te loveste fulgerul o sa aiba un traseu destul de interesant pana sa iasa prin cercelul aflat in punctul cel mai jos, la care nici nu vreau sa ma gandesc, pentru ca n-o sa mai pot dormi o saptamana din cauza groazei?

Nu stiu ce sa mai zic. Asta-i realitatea cotidiana? Cu fetite de 14 ani care au mai mult metal decat piele pe ele? Cu trafic ingrozitor si cu tot felul de smecheri care atunci cand ridica mana in troleibuz imi vine sa vomit?

Mai bine nu mai zic nimic...

ACEA FEMEIE

Cauti dragostea adevarata. Cauti acea femeie care sa te faca sa sari in sus de bucurie numai cand o vezi sau cand ii auzi vocea. Si poate cel mai important, cauti femeia care sa simta la fel pentru tine.
Unii ar spune ca esti un idealist si ca asa ceva nu exista. Ca numai in carti, filme sau vise asa ceva se poate intampla. Posibil, nu stiu ce sa zic. Dar asta te poate opri sa incerci s-o gasesti?

Eu caut, la fel ca tine, pe acea cineva; acea cineva care sa-mi poata lumina ziua intreaga cu un singur sarut, chiar daca eram in cea mai groasa negura. Cea care daca ar dori, ar putea sa ma trimita intr-o negura mult mai rea decat orice mi-as fi putut imagina, dar in acelasi timp cea care nu si-ar inchipui vreodata sa faca asa ceva. O caut pe cea in fata careia sa ma pot dezbraca de orice masti, simtindu-ma in perfecta siguranta, pentru ca as sti ca n-ar putea vreodata folosi ceva impotriva mea. Asta pentru ca ma iubeste asa cum o iubesc si eu, adica mai mult decat viata.

Si acum vorbesc cu tine. Stii asta si ai stiut-o intotdeauna. S-ar putea sa nu te gasesc niciodata, pentru ca nu stiu unde sa te caut, nu stiu unde esti, nu stiu ce flori iti plac, care sunt culorile tale preferate, cum iti place sa-ti porti parul sau cu ce preferi sa te imbraci. Nu stiu niciunul dintre aceste lucruri, de altfel as putea umple o carte intreaga numai cu lucruri pe care nu le stiu despre tine. Asa ca, te rog, nu astepta sa te gasesc, pentru ca intr-o buna zi s-ar putea sa trec pe langa tine pe strada si sa nu te recunosc sau chiar sa nu te vad. Cauta-ma tu, vino si spune-mi: „pe mine m-ai cautat toata viata” si daca nu te recunosc de prima data nu te supara; pur si simplu sunt prea ametit sa-mi pot recunoaste propriul cap. Mai spune-mi o data; si inca o data; pana cand imi voi da seama. Si atunci voi putea fi, in cele din urma, complet. Voi putea spune ca scopul meu in viata a fost atins si in momentul acela pot muri fericit.
Dar pana atunci, cauta-ma. Te voi cauta si eu pe tine si poate, doar poate, vom da nas in nas la urmatorul colt de strada. N-ar fi haios? Ce-om mai rade pe tema asta cand vom fi batrani si sclerozati. Dar in continuare la fel de indragostiti.

Sunt utopic, stiu. Unii ar spune ca sunt penibil pentru ca nu caut intotdeauna o partida usoara si daca vad ca se complica sa-mi iau talpasita. Ei bine, eu nu sunt si nu voi putea fi asa. Mie nu-mi trebuie femei, mie-mi trebuie FEMEIA.
Acea femeie...

Un nou inceput

Aici incep un nou blog, pentru cel de pe site-ul personal nu mai are loc acolo. In cele ce urmeaza, voi aduce aici cele mai reusite post-uri de pe raposatul blog. Sper sa vin cu noutati cat de curand, dar pentru asta trebuie sa am si timp :) Pana atunci, va delectez cu unele vechi, dar bune (sper).